Cuvintele de unică folosință

Toată lumea bîrfește. Indiferent de statut, pretenții sociale sau financiare bîrfa rămîne o modalitate de exprimare în public, o șansă de a atrage atenția, pentru scurt timp, asupra ta. Conform dicționarului, termenul de „a bîrfi” înseamnă a (se) vorbi de rău, a (se) ponegri, a (se) defăima, a calomnia, a cleveti, a flecări, a îndruga verzi și uscate.

Invidia, prostia, neputința, răutatea, nesiguranța, lipsa de cultură sau de preocupări majore sunt ingredientele unei bîrfe perfecte. Cei „profesioniști” ajung chiar să inventeze povești doar de dragul pasiunii de a bîrfi. Fiecare acțiune de acest gen se începe întotdeauna cu „ai auzit că…?” și continuă cu „mă jur pe viața mea!” sau se mai adaugă o sursă pentru a fi credibil „întreabă-l și pe X, dar să nu îi spui că știi de la mine…”.

Sunt bîrfitori/bîrfitoare cu carte de muncă cărora invidia, prostia, nerușinarea și falsitatea se simte ca un miros de transpirație indiferent cît de frumos ar fi îmbrăcați, parfumați sau fardați. Indiferent cît de bine se simt pe moment niciodată nu o să le meargă bine pînă la capăt. Cei „curați”, care gîndesc frumos, îi vor simți. De la caz la caz, realitatea completează definiția.

Mai bine să ne vedem fiecare de viețile noastre, să-i admirăm pe cei de la care avem ce învăța, să îi respectăm pe cei care merită, să îi lăsăm în pace pe restul și să ne bîrfim pe noi înșine. Astfel, prietenii vor fi mai dornici să ne aibă în viețile lor, realizărilor le-am acorda mai multă atenție, iar viața ar deveni mai bogată.

Bîrfa îmbătrînește sufletul, urîțește persoana și consumă energia. Este o ticăloșenie matură, iar persoanele pe care le bîrfești sunt întotdeauna mai luminoase, mai relaxate și chiar le merge foarte bine.

Trageți singuri concluzia și spuneți-o și prietenilor. Asta nu e bîrfă!

Vrem să învingem!

Suntem ambițioși! Nu ne lăsăm pe-o ureche și mai ales nu stăm degeaba. Oricare ar fi numele jocului, ne place să-l cîștigăm. Și o dată ce l-am cîștigat, trecem la un alt joc. Zîmbim extaziați, triumfători.

Suntem asemenea alpiniștilor ce ajung pe cel mai înalt vîrf de munte. Ne facem pozele doar atunci cînd suntem cu adevărat victorioși. Nu vrem să imortalizăm suferința, chinul, străduința ce am depus-o pînă la acel moment glorios. Nu ne facem poze pe drum, pentru că cine ar vrea să-și aducă aminte și de rest? Cine dorește să-și reamintească clipele în care a urcat către următorul nivel?

Ne forțăm limitele pentru că suntem nevoiți, nu pentru că ne place. Urcarea neîntreruptă. Durerea și suferința necesare trecerii la următorul nivel… nimeni nu face poze atunci. Nimeni nu vrea să își aducă aminte de așa ceva. Vrem să ținem minte doar priveliștea de sus. Acel moment extraordinar de la marginea lumii. Acest lucru ne face să tot urcam și face să merite toată suferința. Asta e partea nebunească. Merită orice!    (Grey`s Anatomy)

Cîmpul jurnalismului

Se spune că un om ori e făcut pentru a juca, ori nu e. Așa am că am ales, în urmă cu trei ani, să lupt pe cîmpul de joc. Pe acest cîmp al jurnalismului.

Nu vreau să pierd niciun frame din ce-am trăit, așa că îmi fac un folder în minte, în suflet și în laptop unde pun toate materialele ce m-au făcut să spun că iubesc sau că urăsc jurnalismul. Cînd îți dai seama ce viteză are timpul realizezi că acestea sunt acele momente de fericire pe care le-ai retrăi de cîte ori ai avea ocazia. Fără să spun cuvinte mari, aș da aproape orice să le retrăiesc fără să mă plictisesc, fără să mă obosească așa cum au făcut-o altădată.

După trei ani, nu îmi vine în minte nici măcar un motiv pentru care vreau să fiu jurnalist, dar pot să mă gîndesc la nenumărate pentru care să renunț. Totul pare să fie dificil în mod intenționat acum. Însă, vine un moment cînd e mai mult decît un joc și acel moment se numește sfîrșit. Atunci, ori mergi mai departe, continui ce ai început, ori te întorci și pleci. Aș putea să abandonez, să cedez, dar există o chestiune neclară, un lucru dificil de înțeles chiar și de mine: iubesc cîmpul de joc, iubesc jurnalismul.

Pînă la urmă toți am reușit! Toți ceilalți colegi sunt oameni buni. Cu siguranță v-ar plăcea de ei. Mie îmi plac!

Ah, ce ploaie și ce vînt…

Cînd neștiința naște crima

 Maternitatea „Elena Doamna” are probleme multe. Personal redus, buget insuficient, lipsa medicamentelor, a utilităților. S-a propus de multe ori desființarea sau alipirea de alt spital mai mare. Imobilismul și orgoliile au împiedicat totul. Cu toate acestea, zilnic, zeci de  fete îi trec pragul. Fiecare cu povestea sa diferită de viață, dar cu scopuri comune.

 

Intrarea în lumea din spatele ușilor

„Spitalul clinic de obstetrică-ginecologie ELENA DOAMNA Iași”. Litere scrise mari, de tipar, alb pe albastru. O clădire bătrînă cu ramele geamurilor și ușilor maro deschis. Prima persoană pe care o văd este portărița, o femeie atît de sigură pe ea, cu ochii verzi, umflați și triști, mîinile mici și aspre. „Unde mergeți?”, întreabă curioasă și grijulie în același timp. „Merg să aștept o prietenă de a mea care a venit cu fiul său la consultație”, îi spun în grabă.

Pătrund într-o clădire cu ziduri gri și simțul meu olfactiv devine mai accentuat. Un miros puternic de medicamente îmi inundă întreg corpul. Zăresc primii „pacienți”. Toți sunt îmbrăcați în halate verzui-albăstrii, spălăcite. Găsesc niște culoare întortocheate. Aleg holul cel mai lung, cu indicatoare luminoase ale secțiilor: Salon Gravide, Sala de nașteri, Saloane Mame și Secția de Neonatologie. Ajung în altă parte a clădirii și un fior de gheață mă cuprinde în spate. Văd în fața mea niște scări largi, iar în dreapta o ușă imensă, scorojită de vopsea. Intru și îmi imaginez pe loc ce se întîmplă cu zecile de femei care așteptau în sală, cu prietenii, frații sau mamele de mînă. Sunt de toate vîrstele, culorile, înălțimile. Stau cu capul în jos, cu ochii în pămînt sau uitîndu-se departe. Mi-a fost ușor să le privesc, fără să le agasez. Depistez zeci de femei nefericite.

O femeie din stînga ușii m-a observat că am intrat. Este un pic cocoșată și nerăbdătoare să rezolve „treaba” pentru care a venit. Își freacă mîinile umede și mai verifică din cînd în cînd sacoșele voluminoase de lîngă dînsa. Nu aș vrea să am viața ei. O viață grea, care se citește pe chipul ei. Este încă o femeie tînără, dar îmbătrînită de griji și nenoroc.

Povești de amor cu o finalitate tristă

Iese o asistentă, o femeie urîtă, înfricoșătoare, cu un zîmbet angelic, care face mult rău celor din jur. „Popescu este următoarea. Să se pregătească!”, țipă femeia plină de sine. Mă sperii, cu aceeași dorință de a fugi departe, de femeile odioase, la care drăgălășenia completează în chip grețos și alarmant fapte reprorabile.

Încep să stau de vorbă cu Ioana, o tînără de 16 ani, slăbuță, cu părul lung, șaten, strălucitor. Buzele îi dezvăluie dinții albi, perfecți, iar ochii negri ascund o tristețe chinuitoare. Ea s-a îndrăgostit de Silviu după un concert. „Adormisem pe scaun. După terminarea concertului toată lumea pleca. Silviu m-a văzut că nu aveam de gînd să plec acasă prea devreme și m-a trezit. Încurcată, am fugit, iar el s-a luat după mine. În stradă mi-a spus dacă vreau să fiu iubita lui.”, povestește cu lacrimi în ochi. ”După doi ani de relație ni s-a întîmplat să greșim. Am rămas însărcinată. Nu avem cum să ținem acest copil. Am doar 16 ani. Dacă ar afla mama…” spune cu o voce tremurîndă și din ce în ce mai stinsă copila.

Maria, îmbrăcată într-un tricou galben și pantaloni scurți, cu niște bocanci butucănoși în picioarele zvelte, povestește că s-a întîlnit cu iubitul ei la mare. ”A știut să mă privească și să se comporte cu mine într-un fel anume și am cedat. Rezultatul…un copil…Sunt aici să îl omor.” și bufnește într-un plîns amestecat cu un rîs diavolesc.

Asistenta iese din nou. De data aceasta mă privește, fix în ochi. Feresc imediat privirea de pe ea. Nu pot să mă uit în ochii unui martor la atîtea crime.

fineartamerica.com

fineartamerica.com

Femei ușoare sau simple femei fară noroc?

hawthornedesign.com

hawthornedesign.com

Pentru asistentă aceste fete devin simple femei ușoare. Rostște asta scuipînd salivă, încercuind cuvîntul cu buze crispate de ură și de dispreț.

Eu consider că nu sunt așa. Sunt fete care au o greșeală în plus față de celelalte. Par femei ușoare de la distanță, de unde privești, dar de aproape au unghiile mici și curate, parfumul discret și conversația fină ca glezna. Femeile ușoare au pești.

Îmi trece prin minte că nu am înțeles niciodată de ce au fost numiți așa. M-am gîndit la solzi, dar nu au. La rechini, la peștele-spadă, la castravetele-de-mare, la icre, la ape adînci, dar n-am dat de nicium de un fir. Nici măcar muțenia nu se regăsește, căci, se știe, cu peștele vorbești dacă vrei femeia. În fine, mi se pare o nedreptate față de pești și o alegere bizară a imaginii – alunecoși și reci, greu de prins cu mina…

Revin înapoi cu gîndul în sală. Iese doctorul care trebuia, în mintea mea, să fie cinic, îngîmfat, poate chiar necioplit, îmbrăcat într-un halat alb, plin de sînge și cu o grămadă de „accesorii” de bogătaș. Dar în mijlocul ușii stă un om în vîrstă, îmbrăcat în blugi și într-un halat verde, ciufulit pentru că așa își aranja el părul. Nu avea chef să dea amănunte, mai ales că sala de așteptare era plină. Îmi spune doar atît: „Eu le ajut pe cele care fac greșeli enorme. Acum sunt parcă mai multe decît de obicei. Dar față de anii trecuți sunt de 40 de ori mai numeroase. Lumea din ziua de azi nu mai gîndește. Se îndrăgostește, sunt luați de val și se întîmplă ce se întîmplă.”, frămîntînd mîinile una într-alta și privind nepăsător în sală.

În loc de concluzie

Distanța dintre ferestre ascundea detalii pe care le-am văzut abia după ce m-am apropiat la o răsuflare. Sunt cuvinte fără rost, scrise mic, cu pixul. Nu se înțelege nimic, însă știu că au fost scrise de femei care au venit pentru aceeași „treabă” la spital în această sală.

„Pentru fițoase, sclifosite, doamne, dive, fericirea există mereu. Pentru modelul meu nu. Și se știe bine că sunt o grămadă ca mine” spune Dana, o femeie cu un zîmbet în formă de cireașă amară acum. Părul ei negru, strîns într-o coadă la spate, și spatele drept cu umerii lăsați, se întorc de la mine și intră în cabinetul medicului.

Doza de rîs (partea a V-a)

Pentru că o vorbă spune că mărimea nu contează, am lăsat bancurile mai lungi pe altădată. Weekend-ul acesta o să vă răsfăț cu 4 bancuri scurte, amuzante, de reținut și de împărtășit cu prietenii.

În ce lună vorbesc femeile cel mai puțin?
Februarie.

Cum duci o femeie la demență?
Îi dai o mulțime de bani și apoi închizi toate magazinele. (ozmind.com)

 

De ce poartă medicii chirurgi mănuși?
Ca să nu lase urme! (fun.regielive.ro)

 

Cum să-l dezvăț pe bărbatu-meu să vorbească în somn? 
Lasă-l să vorbească un pic ziua! (www.mioritice.com)


Cînd dragostea…

Am găsit un fragment extraordinar de potrivit femeilor ce iubesc și bărbaților ce adoră sexul slab.

”Fiecare femeie norocoasă e iubită de un bărbat care vede la ea altceva decît toți ceilalți. Dacă bărbatul tău ar face o listă cu ce-i place cel mai tare la tine, cu o minimă onestitate, vei auzi amănunte uluitoare și vei constata că din toate încercările epuizante de a te aranja, de a te dichisi cu farduri și haine, curele și cercei, poșete și lenjerii, el reține un esențial care, cel mai adesea, ție îți scapă… (…)

Bărbatul care ți se potrivește ca cedea mereu la tine ceea ce tu nici nu știai cît valorează. Iar o listă scrisă stîngaci despre ce-i place la tine e de înrămat ca o fotografie alb-negru, chiar dacă, poate, conține și prea intime culori. Nu-i lua niciodată bărbatului tău ce-i place cel mai mult la tine, nu-ți schimba culoarea părului dacă lui îi placi într-un fel, nu te purta bărbătește, ci încearcă să fii mereu femeie. Iar o femeie poate fi atît de vastă în ipostaze…”

Și ca să închei, o să pun partea mea preferată ce mi se potrivește mănușă datorită unui om foarte special din viața mea: ”Nu știu dacă am vreun merit, dar am ajuns la altă concluzie – iubirea cea mai mare, iubirea vieții mele e chiar sufletul meu, fără hîrtie, fără scenă. Descopăr lista cu ce-i place la mine nu pe hîrtie, ci pe trupul și pe inima mea, zilnic…

Sursa: ”Niște răspunsuri” – Mihaela Rădulescu

Desen rămas pe piele

Dorința aceasta de a avea tatuaje cred că ține de capitolul modă. Toate vedetele, naționale și internaționale, și-au arătat lumii tatuajele și lumea… a început să vrea și ea. Tatuajul e un accesoriu. Un accesoriu cool, iar dacă nu e în exces poate deveni interesant, stîrnind curiozitatea.

Despre tatuajele femeilor pot spune cu mîna pe suflet că cel mai prostesc tatuaj este acela de a-ți tatua numele iubitului. ”Forever Vasile” scris pe braț îl va enerva îngrozitor pe următorul ”Costel” cînd te va săruta pe umăr.

Alegerea locului unui viitor tatuaj este vitală, la fel ca și simbolul și mărimea. Sunt sigură că vor fi și macho man ce vor aprecia reclama la ”sex-machine” de pe fundul tău, însă mult mai mulți vor prețui delicatețea și feminitatea. Dacă tot avem curaj să facem un astfel de simbol trebuie bine de conștientizat faptul că este unul dintre puținele lucruri pe care nu le putem schimba. Poate nu ar fi rău să purtăm cîteva zile doar desenul pe piele, înainte de a-l face nemuritor sub piele. Ne-am putea da seama dacă e cîștigător sau nu din reacțiile apropiaților sau din propriile reacții.

Cît despre tatuajele bărbaților, sunt mai interesante cele ce nu sunt la vedere, nu pe brațe solide și piepturi descheiate la prea mulți nasturi sau prea încîlcite în fire de păr.

Căderea în vulgaritate e prezentă mai mereu și trebuie neapărat să o evităm, mai ales în privința tatuajelor ce sunt ”For ever”. Trebuie să îl faci cu inteligență, în cele mai sigure condiții de igienă și pe deplin conștient.

Tatuații nu sunt un gen, chiar dacă ”oamenii serioși” îi cataloghează imediat drept opusul lor. Tatuații au un soi de îndrăzneală nebunească pe care ”omul serios” n-o are. Mărturisesc cinstit că îmi doresc cu ardoare un tatuaj. Un tatuaj ce să exprime o poveste și să marcheze un moment important pentru mine, fără ca semnificația sa să fie explicită pentru alții. Poate într-o bună zi o să am curajul să o fac.

Pagina de Fakebook

Încep fiecare dimineață cu o cafea. Nu văd azi de ce nu aș face-o. Mă loghez pe Facebook. Sunt întîmpinată de cîteva mesaje în care mi se urează ”Bună dimineața!”, ”Să ai o zi bună!”, deja devenite monotone. Intru pe wall, aceleași lucruri, numai că aici însoțite de imagini cu prăjiturele, cafeluțe, un soare mare (chiar dacă afară plouă), melodii energizante și poze cu pisici și cîini somnoroși.

Citesc noutățile de pe wall. Am dat (din întîmplare sau nu) like-uri la cîteva pagini de reviste pentru femei, de ziare generaliste și radiouri, iar ei îmi furnizează zi de zi informațiile de care am nevoie pentru ”a supraviețui”.

Mă uit prin pozele mele, să văd cîte like-uri am mai primit. Văd un nume nou ce îndrăznește să dea like. Intru, curioasă, să văd cine e. Îmi dau seama că e colega de generală, numai că are alt nume de familie, s-a măritat. Din prietenii ei observ alte două nume cunoscute, dar fețele nu. Sunt schimbați total față de acum 10 ani de cînd nu le-am văzut. Din profil în profil, din poză în poză, din status în status îmi dau seama că prietenii de pe Facebook sunt atît de perfecți. Mă apucă drama. Ironia face ca acest sentiment negativ este neîntemeiat. Nimeni nu are cum să trăiască într-un oraș perfect, într-o gașcă perfectă, lîngă un iubit/ o iubită perfectă, cu o profesie perfectă chiar dacă asta se vrea a pretinde. Majoritatea persoanelor nu postează fotografii sau detalii despre eșecuri, belele, greutăți sau supărări.

Am învățat de pe Facebook că nu e o idee prea bună să navighez pe el într-o seară de weekend, cînd sunt singură acasă. Ceea ce credeam că poate fi o seară liniștită a devenit brusc tristă și patetică citind actualizările prietenilor de prin cluburile ce sunt la modă acum sau despre postările și pozele fericiților ce sunt în vacanțe fermecătoare. Cei din vacanțele romantice pun imediat poze incredibil de siropoase ce o pot face pînă și pe cea mai independentă femeie din lume disperată în a-și găsi dragostea.

După o zi neîntreruptă de navigat pe Facebook mi-am dat seama că încercăm să ne punem cea mai bună imagine a noastră ”în vitrină”, la fel cum ne punem cele mai frumoase haine sau cel mai frumos machiaj în funcție de ocazie și de stare. Haideți să ne fotografiem și cînd plîngem, cînd ne enervăm, cînd ne maimuțărim sau cînd supărăm pe cineva și să uploadăm. Propun să ne actualizăm statusul și cînd greșim față de cineva sau cînd avem un eșec. Oare ne vor percepe prietenii de pe Facebook diferit?