Cîmpul jurnalismului

Se spune că un om ori e făcut pentru a juca, ori nu e. Așa am că am ales, în urmă cu trei ani, să lupt pe cîmpul de joc. Pe acest cîmp al jurnalismului.

Nu vreau să pierd niciun frame din ce-am trăit, așa că îmi fac un folder în minte, în suflet și în laptop unde pun toate materialele ce m-au făcut să spun că iubesc sau că urăsc jurnalismul. Cînd îți dai seama ce viteză are timpul realizezi că acestea sunt acele momente de fericire pe care le-ai retrăi de cîte ori ai avea ocazia. Fără să spun cuvinte mari, aș da aproape orice să le retrăiesc fără să mă plictisesc, fără să mă obosească așa cum au făcut-o altădată.

După trei ani, nu îmi vine în minte nici măcar un motiv pentru care vreau să fiu jurnalist, dar pot să mă gîndesc la nenumărate pentru care să renunț. Totul pare să fie dificil în mod intenționat acum. Însă, vine un moment cînd e mai mult decît un joc și acel moment se numește sfîrșit. Atunci, ori mergi mai departe, continui ce ai început, ori te întorci și pleci. Aș putea să abandonez, să cedez, dar există o chestiune neclară, un lucru dificil de înțeles chiar și de mine: iubesc cîmpul de joc, iubesc jurnalismul.

Pînă la urmă toți am reușit! Toți ceilalți colegi sunt oameni buni. Cu siguranță v-ar plăcea de ei. Mie îmi plac!

Ah, ce ploaie și ce vînt…

Cînd neștiința naște crima

 Maternitatea „Elena Doamna” are probleme multe. Personal redus, buget insuficient, lipsa medicamentelor, a utilităților. S-a propus de multe ori desființarea sau alipirea de alt spital mai mare. Imobilismul și orgoliile au împiedicat totul. Cu toate acestea, zilnic, zeci de  fete îi trec pragul. Fiecare cu povestea sa diferită de viață, dar cu scopuri comune.

 

Intrarea în lumea din spatele ușilor

„Spitalul clinic de obstetrică-ginecologie ELENA DOAMNA Iași”. Litere scrise mari, de tipar, alb pe albastru. O clădire bătrînă cu ramele geamurilor și ușilor maro deschis. Prima persoană pe care o văd este portărița, o femeie atît de sigură pe ea, cu ochii verzi, umflați și triști, mîinile mici și aspre. „Unde mergeți?”, întreabă curioasă și grijulie în același timp. „Merg să aștept o prietenă de a mea care a venit cu fiul său la consultație”, îi spun în grabă.

Pătrund într-o clădire cu ziduri gri și simțul meu olfactiv devine mai accentuat. Un miros puternic de medicamente îmi inundă întreg corpul. Zăresc primii „pacienți”. Toți sunt îmbrăcați în halate verzui-albăstrii, spălăcite. Găsesc niște culoare întortocheate. Aleg holul cel mai lung, cu indicatoare luminoase ale secțiilor: Salon Gravide, Sala de nașteri, Saloane Mame și Secția de Neonatologie. Ajung în altă parte a clădirii și un fior de gheață mă cuprinde în spate. Văd în fața mea niște scări largi, iar în dreapta o ușă imensă, scorojită de vopsea. Intru și îmi imaginez pe loc ce se întîmplă cu zecile de femei care așteptau în sală, cu prietenii, frații sau mamele de mînă. Sunt de toate vîrstele, culorile, înălțimile. Stau cu capul în jos, cu ochii în pămînt sau uitîndu-se departe. Mi-a fost ușor să le privesc, fără să le agasez. Depistez zeci de femei nefericite.

O femeie din stînga ușii m-a observat că am intrat. Este un pic cocoșată și nerăbdătoare să rezolve „treaba” pentru care a venit. Își freacă mîinile umede și mai verifică din cînd în cînd sacoșele voluminoase de lîngă dînsa. Nu aș vrea să am viața ei. O viață grea, care se citește pe chipul ei. Este încă o femeie tînără, dar îmbătrînită de griji și nenoroc.

Povești de amor cu o finalitate tristă

Iese o asistentă, o femeie urîtă, înfricoșătoare, cu un zîmbet angelic, care face mult rău celor din jur. „Popescu este următoarea. Să se pregătească!”, țipă femeia plină de sine. Mă sperii, cu aceeași dorință de a fugi departe, de femeile odioase, la care drăgălășenia completează în chip grețos și alarmant fapte reprorabile.

Încep să stau de vorbă cu Ioana, o tînără de 16 ani, slăbuță, cu părul lung, șaten, strălucitor. Buzele îi dezvăluie dinții albi, perfecți, iar ochii negri ascund o tristețe chinuitoare. Ea s-a îndrăgostit de Silviu după un concert. „Adormisem pe scaun. După terminarea concertului toată lumea pleca. Silviu m-a văzut că nu aveam de gînd să plec acasă prea devreme și m-a trezit. Încurcată, am fugit, iar el s-a luat după mine. În stradă mi-a spus dacă vreau să fiu iubita lui.”, povestește cu lacrimi în ochi. ”După doi ani de relație ni s-a întîmplat să greșim. Am rămas însărcinată. Nu avem cum să ținem acest copil. Am doar 16 ani. Dacă ar afla mama…” spune cu o voce tremurîndă și din ce în ce mai stinsă copila.

Maria, îmbrăcată într-un tricou galben și pantaloni scurți, cu niște bocanci butucănoși în picioarele zvelte, povestește că s-a întîlnit cu iubitul ei la mare. ”A știut să mă privească și să se comporte cu mine într-un fel anume și am cedat. Rezultatul…un copil…Sunt aici să îl omor.” și bufnește într-un plîns amestecat cu un rîs diavolesc.

Asistenta iese din nou. De data aceasta mă privește, fix în ochi. Feresc imediat privirea de pe ea. Nu pot să mă uit în ochii unui martor la atîtea crime.

fineartamerica.com

fineartamerica.com

Femei ușoare sau simple femei fară noroc?

hawthornedesign.com

hawthornedesign.com

Pentru asistentă aceste fete devin simple femei ușoare. Rostște asta scuipînd salivă, încercuind cuvîntul cu buze crispate de ură și de dispreț.

Eu consider că nu sunt așa. Sunt fete care au o greșeală în plus față de celelalte. Par femei ușoare de la distanță, de unde privești, dar de aproape au unghiile mici și curate, parfumul discret și conversația fină ca glezna. Femeile ușoare au pești.

Îmi trece prin minte că nu am înțeles niciodată de ce au fost numiți așa. M-am gîndit la solzi, dar nu au. La rechini, la peștele-spadă, la castravetele-de-mare, la icre, la ape adînci, dar n-am dat de nicium de un fir. Nici măcar muțenia nu se regăsește, căci, se știe, cu peștele vorbești dacă vrei femeia. În fine, mi se pare o nedreptate față de pești și o alegere bizară a imaginii – alunecoși și reci, greu de prins cu mina…

Revin înapoi cu gîndul în sală. Iese doctorul care trebuia, în mintea mea, să fie cinic, îngîmfat, poate chiar necioplit, îmbrăcat într-un halat alb, plin de sînge și cu o grămadă de „accesorii” de bogătaș. Dar în mijlocul ușii stă un om în vîrstă, îmbrăcat în blugi și într-un halat verde, ciufulit pentru că așa își aranja el părul. Nu avea chef să dea amănunte, mai ales că sala de așteptare era plină. Îmi spune doar atît: „Eu le ajut pe cele care fac greșeli enorme. Acum sunt parcă mai multe decît de obicei. Dar față de anii trecuți sunt de 40 de ori mai numeroase. Lumea din ziua de azi nu mai gîndește. Se îndrăgostește, sunt luați de val și se întîmplă ce se întîmplă.”, frămîntînd mîinile una într-alta și privind nepăsător în sală.

În loc de concluzie

Distanța dintre ferestre ascundea detalii pe care le-am văzut abia după ce m-am apropiat la o răsuflare. Sunt cuvinte fără rost, scrise mic, cu pixul. Nu se înțelege nimic, însă știu că au fost scrise de femei care au venit pentru aceeași „treabă” la spital în această sală.

„Pentru fițoase, sclifosite, doamne, dive, fericirea există mereu. Pentru modelul meu nu. Și se știe bine că sunt o grămadă ca mine” spune Dana, o femeie cu un zîmbet în formă de cireașă amară acum. Părul ei negru, strîns într-o coadă la spate, și spatele drept cu umerii lăsați, se întorc de la mine și intră în cabinetul medicului.