O inimă pentru nomazi

sursă foto: Facebook

sursă foto: Facebook

La numai 24 de ani, Maria Gilberta Hobincu a avut o buna pozitionare a ambitiei in grila evolutiei sale. A descoperit la o varsta destul de frageda ca nu ajunge sa vrei sa fii cel mai bun, ci ca trebuie mereu sa vezi cat de bun poti sa fii, pana unde poti merge cu indrazneala, cu pofta de viata, cu dorul de duca. Nu s-a impiedicat de obstacolele majore, ci le-a driblat si a sprintat pe culoarul sau pana a marcat un punct pe care si l-a dorit de mica: sa se daruiasca unor oameni care au cu adevarat nevoie de ea si sa primeasca drept multumire zambete. Zambetele celor pe care i-a ajutat au imbogatit-o cu adevarat.

Visul sau de mica l-a sustinut, l-a transformat din abur in materie solida si a plecat intr-o tara parca uitata de lume, unde copii isi duc zilnic existenta in praf, in aceeasi nadragi, dar cu o pofta de viata mult mai ampla decat a multora dintre noi. A plecat in Kenya. A plecat desculta, dar a lasat urme mult mai adanci decat multi alti indivizi incaltati corespunzator.

24 de luni la braț cu riscul morții

A rezistat 2 ani imensi fara familie, fara prietenii de acasa, fara comfort, fara zile libere, fara mofturi, fara pamant romanesc si fara aer curat in sanul tribului Gabra din desertul Chalbi, in nordul Kenyei. S-a luptat  zilnic cu prezenta serpilor si a scorpionilor.

sursă foto: Facebook

A supravietuit dorului de acasa cu pozele celor dragi si telefoanele rare pe care le dadea. „Am mers in orasul Marsabit, la 3 ore distanta de unde am stat noi. Cand ajungeam acolo, o data pe luna, sunam acasa. Nu vorbeam foarte mult. Maximum 10 minute.”

Intr-un loc in care moartea este inteleasa altfel si cumplit de frecventa, Gilberta si-a indeplinit misiunea pana la capat. Nu i-a pasat de conditii si si-a compus curajul cu responsabilitate pentru misiunea pe care a avut-o de indeplinit. A avut un acoperis solid deasupra capului, o plasa impotriva tantarilor ce ii inconjura patul de jur imprejur si o biserica in care a fost prezenta in fiecare dimineata.

Nu vrea sa piarda niciun frame din ce a trait. Paseste cu multa atentie pe cuvinte fara sa piarda vreun amanunt. „Apa a fost foarte greu de procurat. Unii nomazi isi potoleau setea cu apa din balta. Mancarea a fost si ea uneori greu de procurat. Cand nu a existat, nomazii au facut troc, adica isi vindeau caprele pentru graunte”. Micul – dejun si cina, la nomazi consta intr-un ceai negru cu lapte, iar pranzul este consistent, adica porumb sau fasole. La mesele festive au carne de capra cu orez. Cafeaua este prezenta doar la sarbatoare, doar cand se binecuvanteaza un loc, dar este diferit preparata fata de noastra: cu ulei, zahar si boabe de cafea sfaramate. “Se numeste buna qalaa, dar nu era deloc buna. Se strang toti batranii in cerc avand toiagul lor de pastor in mana si spun “Nagaya, Nagaya, Nagaya”(Pace, Pace, Pace) si dupa aceea trebuie sa bei chestia aia” isi aduce aminte Gilberta.

Educația, salvarea micilor nomazi

Gilberta este un model de generozitate prin ceea ce a facut pentru micii nomazi. Ea a fost responsabila cu educatia lor. A avut in grija 11 gradinite din jurul misiunii. A avut pe mana zeci de suflete pe care sa le indrume catre o viata mai buna, catre un viitor cat mai departe de lipsurile in care traiau. Mzungul, asa cum i-au spus mamele copiilor de la gradinita, le-a zis intotdeauna ca educatia ii va elibera. Unii au inteles, si-au continuat studiile, iar altii nu. “In urma unei statistici, sunt aproximativ 20.000 de copii din tribul Gabra, dintre care 9.000 sunt scolarizati.”

sursă foto: Facebook

I s-a parut o nebunie cum i-au invatat ei pe copii lucrurile. “De exemplu, cand invatau alfabetul, ii puneau pe copii sa repete de 8 ori aceeasi litera : A, A, A. Mie mi se parea ca ii tampeste pe copii aceia”. Isi revine din starea de statuie cu gura deschisa si povesteste ca atunci cand un copil sau un educator lipsea alerga dupa el. Se ducea sa ii caute la cativa kilometri distanta, in locurile in care stia ca ar trebui sa fie : la pascut, la cautat capre sau acasa cu mamele lor. Pentru ea, fidelitatea la locul de munca era necesara si astfel i-a pus atat pe educatori cat si pe copii sa treaca data la fiecare lectie. Asadar isi dadea seama cine lipsea si cine era prezent.

Iisus și sărutul, o noutate

Zambetul ii apare pe fata si face o pauza de parca voia sa stoarca si ultima picatura de suspans. “Ei nu au auzit de sarut sau de tinutul de mana pe strada. Cand am stat de vorba cu educatorii si le-am spus lucrurile acestea au inceput sa rada si nu le-a venit sa creada. Noi suntem anormali pentru ei si ei sunt anormali pentru noi.”

Dumnezeul lor este numit Waqaa. Ei cred foarte mult in forta suprema, care intotdeauna mijloceste. Cred si in forta intunericului, Shetani se numeste. Faptul ca Dumnezeu are un Fiu si ca acesta a fost pe pamant, a fost o noutate. Nu stiu cum a ajuns si ce a facut. Dupa venirea misionarilor, acestia au inceput sa inteleaga sarbatoarea Craciunului, insa sarbatoarea Pastelui a ramas inca un mister. „Nu au inteles cum a putut invia un om.”

Cartea câștigătoare

sursă foto: Facebook

Se lasa o liniste de asteptare. Strange din maxilare si incepe sa povesteasca despre misiunea germana, la 3 ore distanta de misiunea romana. “Acolo a fost o doamna, Hildegard, avea 40 de ani. Ea a promovat educatia foarte mult. I-a trimis pe multi la facultate. A format multe generatii care au iesit de pe mana ei. Pentru mine e un lucru divin”.

Glasul i se schimba. De la mandrie trece la teama, la nesiguranta. “M-as intoarce si maine acolo, insa simt ca trebuie sa gasesc niste raspunsuri aici, in Romania. Poate atunci cand as sta suficient timp in Romania cat sa imi vina idei de proiecte, sa ajut, atunci as pleca din nou. Cred ca pentru experienta mea si pentru varsta mea, a fost destul. Nu m-am intors nemultumita.”

Un material realizat împreună cu Monica Deorde.