Cuvintele de unică folosință

Toată lumea bîrfește. Indiferent de statut, pretenții sociale sau financiare bîrfa rămîne o modalitate de exprimare în public, o șansă de a atrage atenția, pentru scurt timp, asupra ta. Conform dicționarului, termenul de „a bîrfi” înseamnă a (se) vorbi de rău, a (se) ponegri, a (se) defăima, a calomnia, a cleveti, a flecări, a îndruga verzi și uscate.

Invidia, prostia, neputința, răutatea, nesiguranța, lipsa de cultură sau de preocupări majore sunt ingredientele unei bîrfe perfecte. Cei „profesioniști” ajung chiar să inventeze povești doar de dragul pasiunii de a bîrfi. Fiecare acțiune de acest gen se începe întotdeauna cu „ai auzit că…?” și continuă cu „mă jur pe viața mea!” sau se mai adaugă o sursă pentru a fi credibil „întreabă-l și pe X, dar să nu îi spui că știi de la mine…”.

Sunt bîrfitori/bîrfitoare cu carte de muncă cărora invidia, prostia, nerușinarea și falsitatea se simte ca un miros de transpirație indiferent cît de frumos ar fi îmbrăcați, parfumați sau fardați. Indiferent cît de bine se simt pe moment niciodată nu o să le meargă bine pînă la capăt. Cei „curați”, care gîndesc frumos, îi vor simți. De la caz la caz, realitatea completează definiția.

Mai bine să ne vedem fiecare de viețile noastre, să-i admirăm pe cei de la care avem ce învăța, să îi respectăm pe cei care merită, să îi lăsăm în pace pe restul și să ne bîrfim pe noi înșine. Astfel, prietenii vor fi mai dornici să ne aibă în viețile lor, realizărilor le-am acorda mai multă atenție, iar viața ar deveni mai bogată.

Bîrfa îmbătrînește sufletul, urîțește persoana și consumă energia. Este o ticăloșenie matură, iar persoanele pe care le bîrfești sunt întotdeauna mai luminoase, mai relaxate și chiar le merge foarte bine.

Trageți singuri concluzia și spuneți-o și prietenilor. Asta nu e bîrfă!

Anunțuri

Cioco-energy

Astăzi m-am decis să nu mai dau banii pe energizante, ciocolată sau cafea și să îmi prepar singură porția de energie. Așa că m-am decis să „gătesc” ciocolată de casă, din aia delicioasă de nu încetezi să mănînci decît după ce s-a terminat.

Așa că am găsit prin dulap cele ce îmi trebuiau și m-am apucat de treabă. Am avut nevoie de 500 gr lapte praf, 450 gr zahăr, 150 gr unt, 100 gr cacao, stafide și alune (cît mai multe de la mine), esență (de rom, migdale și lămîie) și 150 ml apă.

Am cernut puțin laptele praf și cacaoa, pentru a fi cît mai fină ciocolata, și le-am amestecat într-un vas.

 

Am pus apa la fiert cu zahărul și am amestecat continuu pînă ce s-a format o spumă albă, iar, mai apoi, siropul a devenit gros ca mierea de albine.

Am adăugat untul și l-am topit în apa și zahărul de pe foc după care am stins și am pus siropul peste laptele praf deja amestecat cu cacaoa. Am adăugat esențele, alunele și stafidele și am amestecat cît de bine am putut pentru ca totul să se omogenizeze.

 

Am pus compoziția într-o tavă (pusă în prealabil hîrtie de copt în ea). Am nivelat cu dosul unei linguri ciocolata și am dat-o pentru 4 ore la frigider.

Rezultatul este demențial! Merită să încercați! Simplu și rapid. Cu spălatul vaselor trebuie să aveți răbdare după. Poftă bună! 🙂

Vrem să învingem!

Suntem ambițioși! Nu ne lăsăm pe-o ureche și mai ales nu stăm degeaba. Oricare ar fi numele jocului, ne place să-l cîștigăm. Și o dată ce l-am cîștigat, trecem la un alt joc. Zîmbim extaziați, triumfători.

Suntem asemenea alpiniștilor ce ajung pe cel mai înalt vîrf de munte. Ne facem pozele doar atunci cînd suntem cu adevărat victorioși. Nu vrem să imortalizăm suferința, chinul, străduința ce am depus-o pînă la acel moment glorios. Nu ne facem poze pe drum, pentru că cine ar vrea să-și aducă aminte și de rest? Cine dorește să-și reamintească clipele în care a urcat către următorul nivel?

Ne forțăm limitele pentru că suntem nevoiți, nu pentru că ne place. Urcarea neîntreruptă. Durerea și suferința necesare trecerii la următorul nivel… nimeni nu face poze atunci. Nimeni nu vrea să își aducă aminte de așa ceva. Vrem să ținem minte doar priveliștea de sus. Acel moment extraordinar de la marginea lumii. Acest lucru ne face să tot urcam și face să merite toată suferința. Asta e partea nebunească. Merită orice!    (Grey`s Anatomy)

Gogoși cu finetti

Pentru că aproape toți prietenii mei cred că sunt un dezastru în bucătărie, am hotărît să adaug o rubrică nouă demonstrînd că știu să fac și altceva în afară de clasica omletă și banalii cartofi prăjiți (pe care, apropo, îi fac foarte bine! :-))

Astfel, am ales un desert simplu, delicios și rapid: gogoși cu finetti. Este un desert foarte ușor de făcut, că pînă și celor nepricepuți ca mine le va ieși!

Pentru aluat ai nevoie de ingredietele rețetei de bază, adică de făină cît cuprinde, un pahar normal cu lapte călduț, un ou, puțină drojdie (pe care o dizolvi în lapte), o linguriță de esență de rom și coajă de portocală și un vîrf de cuțit (mic) de sare. Le frămînți (amesteci) pe toate pînă ce nu ți se mai lipește de mînă și pînă ce se încorporează foarte bine, iar apoi lași la crescut, acoperit, aproximativ 30 de minute.

După ce aluatul a crescut, rupi bucăți din el și faci în mînă bile date prin făină. Le întinzi cu sucitorul pînă îți iese un cerc după care pui o linguriță de finetti în mijloc (pe care eu am stropit-o cu puțină cafea). Îndoi în jumătate cerculețul și presezi marginile. Te poți juca și face ce figurine vrei. Eu am încercat și „covrigul” cu ciocolată și biluța mică. 🙂

Le pui în tigaia încinsă cu ulei de floarea soarelui, lași la foc mic și stai lîngă ele pentru a nu da foc bucătăriei sau, în cel mai bun caz, pentru a nu arde gogoșele, așa cum (normal!) mi s-a întîmplat mie!

Din categoria așa da, așa nu!

Le pui puțin zahăr deasupra și le servești cu un milkshake de vanilie lîngă! Poftă bună!!!

Poftă bună!

Cele mai scumpe postere de filme din lume

Ca orice lucru, și posterele de film au evoluat și s-au stilizat de la an la an. Însă, unele postere de film, cele vitange, au atins sume impresionante, fiind adevărate opere de artă. Am ales să vă prezint un top 5 a celor mai scumpe postere, care au ajuns să atingă și sume de șase cifre.

În vîrful topului celor mai scumpe afișe de film este versiunea internațională a celui creat pentru Metropolis. A fost achiziționat în 2005 de un cumpărător anonim pentru suma de 690.000 dolari. Există zvonuri puternică cum că anonimul ar fi Leonardo DiCaprio.

Posterul pentru filmul The Mummy, creat în 1932, a fost vîndut la casa de licitații Sotheby`s în 1977 pentru 435.500 dolari, ceea ce la acea vreme reprezenta cel mai mare preț pentru un poster de film.

Posterul pentru continuarea filmului The Black Cat a fost aciziționat pentru 334.600 dolari în 2009.

Acest poster din 1935 a fost făcut pentru filmul The Bride of Frankestein și a fost vîndut pentru prețul de 334.600 dolari în 2007.

Ultimul din top, este posterul filmului Dracula, produs în 1931. Posterul i-a aparținut inițial lui Nicolas Cage, dar și-a vîndut colecția în 2009, iar posterul a fost achiziționat pentru prețul de 143.400 dolari.

Întrebarea este: dacă ați avea bani, ați plăti atît de mult pentru un poster?

Cîmpul jurnalismului

Se spune că un om ori e făcut pentru a juca, ori nu e. Așa am că am ales, în urmă cu trei ani, să lupt pe cîmpul de joc. Pe acest cîmp al jurnalismului.

Nu vreau să pierd niciun frame din ce-am trăit, așa că îmi fac un folder în minte, în suflet și în laptop unde pun toate materialele ce m-au făcut să spun că iubesc sau că urăsc jurnalismul. Cînd îți dai seama ce viteză are timpul realizezi că acestea sunt acele momente de fericire pe care le-ai retrăi de cîte ori ai avea ocazia. Fără să spun cuvinte mari, aș da aproape orice să le retrăiesc fără să mă plictisesc, fără să mă obosească așa cum au făcut-o altădată.

După trei ani, nu îmi vine în minte nici măcar un motiv pentru care vreau să fiu jurnalist, dar pot să mă gîndesc la nenumărate pentru care să renunț. Totul pare să fie dificil în mod intenționat acum. Însă, vine un moment cînd e mai mult decît un joc și acel moment se numește sfîrșit. Atunci, ori mergi mai departe, continui ce ai început, ori te întorci și pleci. Aș putea să abandonez, să cedez, dar există o chestiune neclară, un lucru dificil de înțeles chiar și de mine: iubesc cîmpul de joc, iubesc jurnalismul.

Pînă la urmă toți am reușit! Toți ceilalți colegi sunt oameni buni. Cu siguranță v-ar plăcea de ei. Mie îmi plac!

Ah, ce ploaie și ce vînt…